Dacă mă gândesc bine, Dhea, toată viața nu am făcut altceva decât să încerc să alung o uriașă tristețe. De aceea nici nu am reușit să fac mare lucru... în afară de puțin zgomot de fond... În afara acestei tristeți, mai exact în afara luptei, deseori penibile, de a mă detașa cât de puțin de această uriașă tristețe nu îmi amintesc decât faptul că am ratat fiecare descindere ce nu includea această luptă.

Obsesia pentru tristețea mea a devenit viață în fiecare clipă, împiedicându-mă să exersez măcar un alt fel de a trăi.

Încercare asupra celor 5 teorii

„Cînd eşti copil, mintea-ţi este un fel de soluţie saturată de sentiment, o emulsie a tuturor ― dar în stare latentă, într-o stare de nedeterminare.”

Aldous Huxley, GENIUL ŞI ZEIŢA

Cuvânt de întâmpinare

Nu ştiu bine cum ar trebui să încep. Poate cu faptul că nu am mai pus mâna pe stilou să scriu o scrisoare adevărată, sinceră, lungă, densă, după vechile cutume ale stilului, de mai bine de un sfert de secol. Poate ar fi bine să îmi explic ce se întâmplă cu viaţa noastră, atunci când renunţăm la a mai alcătui scrisori, la a comunica, în scris, stările şi evenimentele care ne copleşesc diurn, la a face acel gen de terapie desăvârşită prin caligrafie pe care nu o putem compara cu sărăcia cuvintelor pe care le spunem faţă în faţă cu cei apropiaţi. Cred încă în puterea mântuitoare a cuvântului scris.

Încă jinduiesc la pasiunea fierbinte care mi-a înflăcărat, epistolar, cel puţin două vârste distincte: de doisprezece, respectiv şaptesprezece ani. Chinuitor e faptul că memoria a păstrat înfiorător de puţin din conţinutul scrisorilor lungi pe care le migăleam pe atunci. Şi, ca o pedeapsă tristă, evident nu am păstrat nici măcar una din multele scrisori primite. De fapt, ca să fiu pe de-a-ntregul sincer, nu am păstrat nimic din rezerva de amintiri a anilor ce s-au scurs. Mi-e greu să spun dacă teama sau neglijenţa sunt responsabile de această pierdere fizică a resurselor de memorie personală. Până la urmă şi neglijenţa e tot o formă de spaimă, fie faţă de trecut, fie faţă de legătura prea strânsă, chinuitoare uneori, între etapele propriei istorii. Pentru că, nu-i aşa, dacă frică nu e, parcă nimic nu mai este! Pentru că nici o formă de libertate nu se compară cu uitarea, cu posibilitatea de a te ascunde în viitor cu toate resursele tale! Pentru că, de cele mai multe ori, trecutul personal nu este chiar cel mai bun argument. Pentru că viaţa, până la urmă, ne poate linişti doar într-un şir elegant de uitări succesive.