Poate fi prăpăstios să te uiți prea atent în jur. Mai ales atunci când te zgândăre șireată întrebarea: de ce nu scriu, de ce nu îmi rup unghiile pe pană, de ce mă tot pierd în zilnicisme ocupaționale care îmi toarnă scuze pe linguriță? Poate fi prăpăstios pentru că ai putea descoperi un leșin general, un plictis general, un primitivism clocit ce pornește chiar din preajma ta către... undeva, departe...

Ai putea descoperi că nici boema nu mai e boemă când vezi numa roitori speriați oglindindu-se perfect în buzunarele tale flendurite, nici de personaje nu mai dai – ce personaje să scoți dintr-un morman mare de bârfă lihnită ciugulind viețile celor din jur?... Ai putea să te simți efectiv singur cuc, năuc și cu o nesfârșită greață pornind de pe sub pleoape către talpa piciorului. Și, în așa grețoasă singurătate, s-ar putea să ai tentația de a privi, cumva, înspre tine și s-ar deschide așa un geamlâc chior prin care nu ai vedea altceva decât tot ce s-ar fi arătat deja la privitul în jur...

Și mai spun unii că e o mare nevoie să te trezești!... Cred că și pe aici, pe undeva, mai pe jos, scrie la fel!... Lume nebună! Ha ha ha ha ha...