„Stăpânul fiecăruia este cel care are putere asupra celor dorite sau nedorite de cineva, pentru ca să le producă sau să le împiedice. Aşadar, cel care vrea să fie independent nici să nu râvnească, nici să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în mod obligatoriu, devine sclav”. EPICTET, „Manualul”

Pentru Gingaşul Apeiron viaţa, aşa cum s-a împleticit ea printre picioarele lui, nu a însemnat mare lucru. Şi asta datorită nefericitului de cerc ce i-a răsucit stihiile, fără să-i lase timp să înţeleagă ceva.

Povestea Gingaşului Apeiron nu reprezintă altceva decât o colecţie găunoasă şi haotică de întâmplări cu semnificaţii greu de dibuit. O alcătuire deloc temeinică, un soi de alergare de nori pe un cer şi-aşa destul de plumbuit. Toate celelalte fiinţe şi lucruri petrecute prin acest traseu existenţial lipsit de rost s-au arătat atât de îndepărtate, atât de transparente încât nici acum nu ştiu dacă ele au existat aievea sau au fost mici fulguraţii, himere ce pot fi dobândite uşor atunci când individul se dovedeşte a fi un corp universal lipsit de orice fel de legături. Uitându-mă în urmă şi recitind însemnările Gingaşului Apeiron înţeleg din ce în ce mai puţine lucruri şi, paradoxal şi disperat, mă regăsesc în cenuşa acestor poveşti din ce în ce mai adânc.

Povestind cu mintea aiurea, Gingaşul Apeiron aproape seamănă, într-o măsură, cu Vasili Rozanov şi Apocalipsa lui pusă deasupra timpurilor. O hartă a minţii cu mari pete albe între mari pete cenuşii. Scrijelituri pe coji de săpun, însemnări pe talpa bocancului, bilete de tramvai încreţite cu pixul, scremete imature pe leaţuri vechi din fundul grădinii... aşa mi se arată acum povestea Gingaşului Apeiron şi nu ştiu cum s-ar putea schimba lucrurile, sau dacă mai apuc eu să văd aşa ceva. Nici faptul că l-am cunoscut întrupat, în vreo două ocazii, nu mă poate face să cred sau să înţeleg altfel. Doar că individul ăsta, cu ochii mereu holbaţi la lume, mai mult din cauza miopiei, cred, ei bine acest individ, prin filosofia sa păsărească, numai bună de ameţit suflete slabe, are un efect ciudat asupra oamenilor... Mă rog, asupra mea, cel puţin...

Melanjul de viaţă trăită pe fugă, spaima descoperită în preajma virgulei şi a punctului, încrâncenarea de a se feri şi de propria umbră, lumea redesenată cu ciudă şi pic de înţelegere, toate astea pot cauza traume majore unor personaje atât de liniştite şi împăcate ca noi, toţi ceilalţi. A face parte din povestea Gingaşului Apeiron se dovedeşte a fi mai rău decât moartea: înseamnă faptul că nimic din ceea ce vezi, nimic din ceea ce crezi nu există, înseamnă absenţa umbrei, înseamnă să devii peisaj cenuşiu aşezat de-a dreptul în vid şi înghiţit tot atunci de acesta.

Povestea Gingaşului Apeiron, mai bine zis snopul de întâmplări pe care am încercat, inconştient, să le pun într-o oarecare ordine este atât de lipsită de temeiul sigur şi bineştiut al lucrurilor şi înţelegerii încât trebuie să reprezinte ceva. O asemenea lipsă de noimă trebuie să aibă un temei mult mai adânc şi tocmai de aceea m-am gândit să-i las şi pe alţii să-şi zdruncine zilele. Nu de alta, dar mă simt tot mai singur de când împărtăşesc această nebunie doar cu mine însumi.

Teleute,

martor credibil, într-o joi a acestui an de după Hristos

TEXTU INTEGRAL al cărţii poate fi descărcat de AICI