Încercare asupra celor 5 teorii

„Cînd eşti copil, mintea-ţi este un fel de soluţie saturată de sentiment, o emulsie a tuturor ― dar în stare latentă, într-o stare de nedeterminare.”

Aldous Huxley, GENIUL ŞI ZEIŢA

Cuvânt de întâmpinare

Nu ştiu bine cum ar trebui să încep. Poate cu faptul că nu am mai pus mâna pe stilou să scriu o scrisoare adevărată, sinceră, lungă, densă, după vechile cutume ale stilului, de mai bine de un sfert de secol. Poate ar fi bine să îmi explic ce se întâmplă cu viaţa noastră, atunci când renunţăm la a mai alcătui scrisori, la a comunica, în scris, stările şi evenimentele care ne copleşesc diurn, la a face acel gen de terapie desăvârşită prin caligrafie pe care nu o putem compara cu sărăcia cuvintelor pe care le spunem faţă în faţă cu cei apropiaţi. Cred încă în puterea mântuitoare a cuvântului scris.

Încă jinduiesc la pasiunea fierbinte care mi-a înflăcărat, epistolar, cel puţin două vârste distincte: de doisprezece, respectiv şaptesprezece ani. Chinuitor e faptul că memoria a păstrat înfiorător de puţin din conţinutul scrisorilor lungi pe care le migăleam pe atunci. Şi, ca o pedeapsă tristă, evident nu am păstrat nici măcar una din multele scrisori primite. De fapt, ca să fiu pe de-a-ntregul sincer, nu am păstrat nimic din rezerva de amintiri a anilor ce s-au scurs. Mi-e greu să spun dacă teama sau neglijenţa sunt responsabile de această pierdere fizică a resurselor de memorie personală. Până la urmă şi neglijenţa e tot o formă de spaimă, fie faţă de trecut, fie faţă de legătura prea strânsă, chinuitoare uneori, între etapele propriei istorii. Pentru că, nu-i aşa, dacă frică nu e, parcă nimic nu mai este! Pentru că nici o formă de libertate nu se compară cu uitarea, cu posibilitatea de a te ascunde în viitor cu toate resursele tale! Pentru că, de cele mai multe ori, trecutul personal nu este chiar cel mai bun argument. Pentru că viaţa, până la urmă, ne poate linişti doar într-un şir elegant de uitări succesive.

Revenind la înflăcărarea epistolară de la doisprezece, respectiv şaptesprezece ani, este uimitor să retrăieşti chiar numai senzaţia plină de fiori a conceperii unei scrisori. Cât de mult din construcţiile de peste nopţile albe putea să încapă între metaforele înzorzonate din textul scrisorii! Cât de multe lucruri altfel imposibil de rostit pot fi ascunse în caligrafia grăbită şi stângace de pe colile „ministeriabile” ale scrisorii! Compunerile cerute de dascăli erau mici copilării, faţă de profunzimea scrisorilor către o fată care îţi inunda visurile adolescentine şi căreia ai fi putut să îi aşterni un drum de litere până la capătul lumilor... şi mai departe... De unde acea rezervă inepuizabilă de trăire? Din mintea inundată de sentiment de care vorbeşte Huxley? Dintr-o rezervă genetică limitată? Dintr-un morman de credinţă în care ne naştem şi din care ne hrănim tinereţea până nu mai rămâne nimic? Un tezaur natural de iubire ne naşte şi ne creşte până la întâlnirea fatală cu realitatea socială – acest ansamblu pe care grupurile l-au construit din lăcomie şi în care acceptăm să trăim, în dispreţ total faţă de bucuria necondiţionată ce ne-a adus pe lume.

M-aş simţi, cred, puţin mai fericit dacă mi-aş aminti scrisorile adolescenţei. Ar fi ca un soi de resurecţie a propriului spirit, o întoarcere la acel punct din care s-a destrămat totul, la momentul în care am ales viaţa sub titlul socializării, al adaptării, momentul în care o doză bolnăvicioasă de repezeală m-a îndemnat să cred că maturitatea asumată integral înseamnă creştere şi nu declin.

Evident, nu voi şti niciodată cât de mult aş mai înţelege, aş mai simţi din stările cuprinse în scrisori. Cum l-aş privi pe personajul îndrăgostit care albăstrea pasional zeci de coli albe? Poate faţa mea obosită ar încerca un surâs indulgent la pasajele banale în mintea adultului de acum. Poate ar fi multe pasaje de neînţeles, cu lacrimi şoriceşti, cu prea multe verbe pozitive, poate floricelele de pe colţul hârtiei ar fi prea de tot... Sau poate premisa e falsă. Poate că aş înţelege şi mi-aş aminti. Poate mi-aş reveni... aparenţa rimei este involuntară!...

Undeva, în resorturile intime, starea aceea din epistolele adolescenţei nu s-a pierdut. Altfel, de ce am mai avea dorinţa aceasta subtilă, tainică, de a rememora, de a readuce, într-o încercare cu iz puternic de finalitate, un loc comun în care suntem aproape siguri că eram noi înşine?

Lăsând lucrurile să îşi păstreze aroma uşor misterioasă, trecând la încercarea de întâmpinare a acestei cărţi, nu am a spune decât puţine lucruri. Această carte este dedicată şi atunci are suflet. Mai exact, are atâta suflet cât voi fi reuşit să traduc în cuvinte. Este o construcţie care mi-aş dori tare mult să semene cu discursul epistolar al celui ce aş fi fost ca rezultat între experienţa de viaţă de acum şi puterea de a iubi din vremea adevăratelor scrisori pe care le-am scris cândva. Este un şir de încercări asupra stării confuze de „a fi”. Este încercarea de a trimite destinatarului fragmente de trecerile de peste zi, din visele nopţii, peisaje doar schiţate din curgerea vieţii, cu o privire încercându-se, neputinciosă, a fi dinafară.

Dacă numai unul dintre cuvintele puse în această construcţie va dezvălui sufletul autorului, atunci această încercare şi-a atins scopul. Restul cuvintelor nu vor fi făcut decât să poleiască, din gănduri bune, această întâlnire dintre iubire, speranţă şi o posibilă realitate.

Structura propusă a cărţii:

PARTEA I – TEORIA DRUMULUI

Despre avantajele călătoriilor prin nisip, Despre singurătate, Despre supravieţuirea speciilor

PARTEA II – TEORIA VISELOR

Despre frumuseţea nopţilor, Despre poveştile ridicătoare

PARTEA III – TEORIA GÂNDULUI

Despre filosofia chibritului

PARTEA IV – TEORIA CUVÂNTULUI

Despre poezie, Despre muzică

PARTEA V - TEORIA RESTULUI

Despre credinţă, Despre esenţa fericirii