Un proiect mai vechi la care am lucrat destul de puţin, dar care îşi va găsi curând, sper, timpul de scriere... Un roman care ţinteşte mai puţin acţiunea amplă şi mai mult reacţiile psihologice paradoxale, alienarea care poate deveni obişnuinţă din ce în ce mai uşor... Aici este un fragment de debut... Pe măsură ce mai apare ceva o să postez aici şi alte fragmente...

Drumul pe munte devenise imposibil. Abia răsărise soarele şi nori grei începeau să se adune pe vârfuri şi să coboare. Frigul îi intrase bine în oase, aproape nu-l mai simţea. Aşezat pe o bucată palidă de verdeaţă, Jan Febrel încercă o gură de apă din gamela militărească. Metalul înnegrit îi arse buzele crăpate. Urca de două zile şi nu mai dădea de cărarea spre ceea ar fi trebuit să se arate, orăşelul de munte spre care îl îndemnase un pădurar. Reuşise cu greu să scape de furioşii din cele două maşini ale poliţiei care îl urmaseră cale de mai mulţi kilometri. Deşi pădurarul mirosise ceva necurat, se arătase extrem de îndatoritor, hrănindu-l cu supă de pui şi burduşindu-i rucsacul cu brânză, pâine şi conserve de peşte. Undeva, aproape de rădăcina piscurilor abrupte ale Pirineilor, Febrel trebuia să găsească un drum către Arcadia, un orăşel ascuns de stânci, cu acces omenesc numai din ţara vecină.

Devenise fugar din prostie, după ce lucrase pe la o mulţime de gospodării ale unor francezi de treabă. Nu se putuse stabili niciunde, pentru că nu-şi găsea locul... Oamenii erau prea buni, îi iertau toate toanele şi greşelile, dar nu se arătau prea dornici de vorbă, ori să împartă cu el viaţa de zi cu zi. Îi dădeau loc de dormit, hrană cât încape, bani de buzunar şi de lucru cât e ziua de lungă. Seara, însă, Febrel rămânea singur, numărând paiele de sub cap, stelele, vacile, copacii, plăcintele de balegă... până i se îngreţoşa. Aproape uitase să vorbească, oprind pentru conversaţie doar trei cuvinte: da, nu şi mulţumesc. Ori, vocabularul ăsta îi era la îndemână şi dând, ca prostul, din cap. Ghinionul l-a adus, într-o zi, în faţa unui poliţist local, atât de plictisit de viaţă, încât i s-a căşunat pe Febrel. După ce l-a smotocit cu întrebările până la ultimul fulg, în lipsă de altceva l-a arestat. Venea seara, îl scotea din celulă şi jucau şah. La început, de frică, Febrel îl lăsa mereu să câştige, dar calvarul nu se mai termina: poliţistul prinsese poftă de joc. Apoi, l-a bătut constant mai multe zile la rând, dar toată povestea a devenit şi mai amară: poliţistul înjura, arunca piesele pe jos, îl îndesa cu bastonul şi cerea partidă după partidă, rămânând şi peste noapte. Febrel a reuşit să scape printr-o mare minune: poliţistul l-a dus, într-o zi, la ferma lui şi l-a pus să cureţe grajdul şi să sape nişte gropi. Nu a fost nevoie de mai mult de câteva minute de neatenţie şi Febrel şi-a luat lumea în cap, fugind de rupea pământul, cu toţi plictisiţii de poliţişti din partea locului după el. Până a dat de pădurar, un individ bonom, dar cu căutătură şmecheră, de contrabandist. De la el aflase de Arcadia. „Acolo nu te doare capul, nu are nimeni treabă cu tine, poţi să ieşi la pensie, să mori şi să te trezeşti la loc, că nu îi pasă nimănui. O singură dată am fost acolo... în tinereţe!”, îi povestise pădurarul. Febrel n-a mai avut nervii necesari să-l întrebe ce limbă vorbeau ăia şi, mai ales, de ce nu rămăsese acolo, dacă era aşa de bine. Oricum, răspunsul la aşa întrebare nu l-ar fi întors din drum... nici nu avea unde să-l mai întoarcă.

***

Febrel îşi aruncă rucsacul în spinare şi porni la drum. Nu era vreme de stat, mai ales că amorţeala care îl cuprinsese în cele câteva minute de odihnă ameninţa să îi împrăştie oasele în fărâme mici. O căldură suspectă îi urca de pe ceafă spre creştetul capului şi îi ardea urechile. Brusc, i-au poposit în minte imagini strălucitoare cu Magda, marea lui iubire de tinereţe... tot aşa o căldură îl aprindea atunci când se îngrămădeau amândoi după cutiile de piersici, în pauza de masă, la fabrica de conserve... atunci nu umbla ca ţăcănitul în creierul munţilor, ci meşterea la fusta niciodată prea scurtă a femeii. Îl buşi râsul şi se opri, vreme de câteva secunde, în loc. Magda rămăsese acasă, de mult. Măritată, parcă mai rotofeie decât de obicei, schimbând fabrica de conserve cu crescutul copiilor şi treburile prin ogradă. Liniştită, resemnată, acolo, în ţara căreia Febrel,după atâta alergătură, aproape nu-i mai ştia numele. Un nume bun ar fi fost Magda, singurul lucru pentru care mai avea regrete... şi asta doar când i se încingea ţeasta de frig!... „Dar cum să spui: Republica Socialistă Magda, deşi sună pe-aproape, sau Frontul Revoluţionar din Magda... Frontul Revoluţionar!?... Te-apucă nervii şi durerea de burtă!... Hi, hi hiii!”. Parcă mai vesel, Febrel luă iarăşi muntele la picior.

Din fericire, norii păreau să se fi oprit, definitiv, la jumătatea unei creste, iar lumina soarelui se aşeza, cumva pieziş, nu mai sus de înălţimea unei case cu etaj. Era ceva ciudat cu lumina asta: era cumva aşezată, aşa încât Febrel simţea că drum cel bun e doar în direcţia de unde străluceşte mai tare. Cu cât înainta, lumina parcă se îngusta în faţă, alegând, cu grijă, calea. O lumină albă, aşezată pe un aer atât de transparent încât părea că sclipeşte din loc în loc. După un timp, lumina se strânse între doi pereţi înalţi de stâncă, negricioşi, care se înfundau, undeva sus, în nori. Dacă nu era asta cărarea către oraş, alta nu putea fi!

Arcadia!… O scândură dreaptă, bine vopsită cu roşu şi scrisă cu alb, atârnată la un stat de om, pe un stâlp. Muntele rămăsese mult în spate, acum bine acoperit de nori plumburii. Pe vale era un soare orbitor. Febrel lăsă rucsacul în iarbă şi se întinse, cât era de lung, cu burta la soare. Durerea din ceafă trecuse şi o amorţeală plăcută făcu loc unui somn aproape fără vise. Parcă era purtat pe sus şi aşezat în aşternuturi scrobite, în preajma unui miros fin, de piersici coapte…

***

Febrel se trezi greu şi singur. Nu că nu ar fi fost obişnuit cu starea dar, pentru prima oară, nu i se păru foarte normal. Aruncă, leneş, plapuma groasă, pufoasă şi albă de pe el şi se ridică în fund pe marginea patului. Era un pat uriaş, semănând bine cu un baldachin din dormitoarele Istanbulului. Ţesăturile baroce din fier forjat puse cu nemiluita la capetele patului, mulţimea de perne şi cearceafuri din jur, blana moale din ceva animal mare aşezată sub tălpi, un tavan cu oglinzi mici şi desene complicate, comoda imitând vad stilul Regelui Soare, ferestrele exagerat de înalte, încheiate în arc drept, toate astea nu-i puteau da lui Febrel decât tentaţia de a pune, din nou, căpşorul la odihnă în aşteptarea realităţii.

Închise ochii un timp, apoi privi printre gene: amestecul baroc nu dispăruse. Se ridică din pat şi descoperi că era taman la fundul gol. Se uită speriat prin jur. Nimeni. Încercă un pas, dar se prăbuşi la loc în pat, după ce descoperi faptul că picioarele nu numai că nu-l ascultau dar erau şi pline de arici mici şi dureroşi. Se acoperi cu plapuma grea şi încercă încă un rând de somn. Degeaba. Era mai speriat decât pe vârful muntelui.

De sub plapuma călduroasă, urmări cum şoldurile unei femei se învârteau prin cameră aşezând o masă plină de bunătăţi: pâine prăjită, ochiuri, şuncă, salată şi suc. În ciuda faptului că saliva îi dădea ghes la înfruptare, rămase ascuns sub colţul plapumei până când se auzi o uşă închizându-se încet. Şi puţin după aceea…

Se apucă de mâncat. Mai întâi întocmai unui sălbatic speriat că i se fură blidul din faţă, apoi liniştit, ştergând cu grijă şi ultimele urme de mâncare de pe marginile farfuriilor. Nu mai ştia de mult ce mănâncă, în ce ordine sau ce gust au toate bunătăţile pe care le înfuleca. Parcă îi dispăruseră toate simţurile. Limba i se mişca întocmai unei bucăţi de lemn pusă la frământat, iar dinţii nici măcar nu mai apucau să-şi facă de lucru… Iar buzele uscate strângeau paharul cu suc la fiecare înghiţitură, aşteptându-se să simtă ceva… orice…

Suc de piersici proaspete… Se prostise de-a binelea! Nu-i ieşea, cu nici un chip, din simţuri mirosul şi gustul puternic parfumat de piersici proaspete. Ca şi cum era părtaş blestemului veşnic al fabricii de conserve de care fugise la capătul lumii şi al Magdei… Dar n-o pusese el să se mărite cu lunganul ăla bun de ridicat drugi şi de procreat echipe de fotbal. Doar se trezise, într-o zi, singur. Angoase, dureri… Poate nu fusese folositor la pat, poate vorbea prea tare, poate vorbea prea mult, poate o jignise cu mozolitul în dosul lăzilor, poate familia lui nu era chiar cum trebuie, poate o dusese prea rar la restaurant… Nici acum nu ştia de ce. Apoi, zile în şir, aşteptă să se întoarcă Magda din concediu, pitit, în timpul pauzelor de masă, după şirurile lungi de ladiţe cu piersici. Lădiţele de jos avea piersici storcite şi mici. Cele de sus erau proaspete şi mari, le treceai printr-un inel de fier, apoi le puneai în caserole speciale, pentru export. Nici puful nu-l puteai atinge. Apoi luni în şir ascuns după tomberoane în spatele casei ei, poate aruncă gunoiul…

N-a rămas decât acest greu şi obositor parfum de piersici proaspete şi visurile aproape erotice din momentele în care rămânea îngheţat pe nu ştiu ce coclauri...

(va urma)