În preajma deșertului, acolo unde nisipul încă se amestecă, ciudat, cu iarba, acolo poți învăța, cu puțină atenție, o primă lecție care bate știința tuturor timpurilor în legătură cu omul: marea, nesfârșita și deplina nefericire a noastră este Obsesia pentru Proprietate, dorința atavică de control, aparenta imposibilitate de a trăi fără să controlezi spații cât mai largi, viața celor din jur, cu atât mai mult a celor dragi. O obsesie care poate fi îmbrăcată în "grijă", "atenție", "responsabilitate", și ce ar mai fi...

Nu există om, ajuns la maturitate demonstrabilă, care să nu recunoască un fapt simplu: de la pubertatea ce acceptă aproape orice, trecând prin adolescența care măsoară încă prea puțin înainte de a alege și mergând prin timpurile vieții omul este supus mereu aceleiași tentații aproape „genetice”: rezolvarea favorabilă a problemei Proprietății. Și nu știu dacă este neapărat un argument de supraviețuire... Acel lucru este al meu, în varianta barbară, atenția tatălui/ mamei e a mea, varianta în dezvoltare, locul acela din apartament/ curte este al meu, colega aia/ colegul acela de clasă/ de muncă e a mea/ al meu, varianta tulburătoare, casa aia e a mea, varianta semi-dură, femeia aia/ bărbatul acela este a mea/ al meu, varianta dură, eu sunt șeful, varianta dealfabetizată, eu sunt al meu, varianta neuzitată...

Cum poți descoperi toate astea în preajma deșertului?...

De Sfânta Maria, pe 15 august, mi-am dorit să scriu o poezie... nu am mai scris de o eternitate mică... o poezie pentru Dhea, care este și Maria, sau și Maria este Dhea... Nu am fost în stare. Adică nu am putut pune cuvânt lângă cuvânt...

Nici acum nu sunt sigur că voi reuși, dar altă șansă nu îmi dau, pentru că timpul poate ierta ființele dar nu uită înregistrărire faptelor... background blând: Beethoven... Simfonia 1...

fata cu fagurele

suie fagure muntele

nu e numai al tău dar vezi

de unde vine dulceața ta de la

soare

De multă vreme, am o obsesie ciudată legată de deşert. Nu deşertul zilelor noastre mai puţin fericite, ci acela în care doar cerul şi nisipul se ştiu unul pe celălalt, deşertul vechilor poveşti cu beduini, prinţese, demoni de abur, dansatoare pe vânt şi corăbii zburătoare, case scobite în piatră, înţelepţi care trag fire de urmat în viaţă, fete iluzorii redefinind drăgăstos setea şi copleşitoarea frumuseţe a dunelor...

Această obsesie, înainte de a-i căuta în coarne, a adus atât de multe lucruri bune în viaţa mea încât mi-e imposibil să nu îi dedic o generoasă parte din gândurile mele. O obsesie care m-a determinat să încerc să învăţ araba (o experienţă provocatoare, la fel de încărcată ca paşii prin necunoscutul întinderilor de nisip), să reiau tentativele cu greaca veche, iar din cele două ocupaţii am redescoperit bucuria de a descifra simboluri ale credinţei, ba chiar să îmi reamintesc că şi eu aveam credinţa mea, înecată prea multă vreme în pompoanele dese ale unui orgoliu de-a dreptul neruşinat.